As putea sa spun ca o am,doar ca nu stiu daca e corect sa o etichetez ca pe un obiect ce il detin,ci din contra,parca e mai departe decat as fi crezut vreodata.
Motive sa fiu fericita?Sunt!
Tot ce ma inconjoara reprezinta motive,motive intemeiate sa ma simt norocoasa si iubita.
Si totusi?de ce ma simt asa?sau asa se simte fericirea?o stare de singuratate profunda amestecata cu dorinta de a schimba ceva,orice,cat mai repede pentru a simti ca traiesc.defapt e dorinta de a aduce ceva vechi inapoi,nu neaparat schimabre.e o obisnuita de care imi e dor...da?asta este starea numita fericire?atunci sincer,ma lipsesc de ea pentru urmatorii 10 ani!
Chiar si o prietena buna imi spunea ca ma invidiaza pentru ca am tot ce mi-as putea dori pentru a fi fericta.Ma gandeam la asta,am spus-o si cu voce tare,crezand ca asa as putea sa o fac sa fie reala,degeaba.
Am nevoie de o pauza cred!pot sa iau o pauza pentru urmatoarele 3 luni si sa revin in viata mea ca dupa un concediu?se supara cineva?....poate asa am sa invat sa apreciez ce am si sa ma opresc din a face persoanele importante din viata mea sa sufere doar pentru ca eu am o impresie gresita asupra a ceea ce majoritatea numesc fericire.
Si totusi unica vinovata aici sunt eu.Mi-am petrecut ultimii ani,mai exact ultimii 3,incercand sa ii ajut pe cei ce credeam ca imi sunt prieteni,sa repar greseli,sa dau explicatii,sa alerg dupa relatii ce au fost date esecului inca de la inceput,sa ma complac in situatii ce m-au ranit in final si nu numai pe mine,ci persoane nevinovate,crezand ca asa trebuie sa fie,sa fug de persoanele ce au avut cu certitudine nevoie de suportul meu si in final sa numar pe degete momentele cand m-am apropiat de fericire,nici macar sa o simt pe deplin.
Imi amintesc de o noapte de iarna.Indepartata.Stare asemanatoare victoriei.Eram in siguranta,iubita.Reusisem sa aduc obisnuinta de care imi era dor, inapoi.As fi putut sa numesc noaptea aia perfecta,sa spun ca eram fericita.Dar nu am facut-o.Vroiam mai mult si nu concepeam faptul ca cel ce ma ranise in repatate moduri poate sa ma faca sa simt asa.Credeam ca fericirea se simte altfel.De asta ma numesc principala vinovata,poate asa am reactionat in majoritatea situatiilor,poate inca o fac,pentru ca ma tem,pentru ca odata ce o simt nu stiu sa ma bucur de ea si pentru ca logistica mea nu e de acord ca aceea pesoana care ma raneste sa poata sa ma faca si fericita.
Si acum, parca mai mult ca niciodata, e mai puternica dorinta de a nu avea tot ce vreau si de a face ceva sa ranesc,de parca intradevar as savura caderea in dizgratia persoanelor ce tin la mine.
Poate ca obisnuinta despre care vorbeam este chiar lipsa fericirii,poate de suferinta imi e dor.Stiu,suna putin a masochism,dar cel putin asa as avea ocupatie incercand sa recuperez un lucru pierdut si as fi fericita...o fericire ce numai eu o inteleg,ce o definesc prin proprii termeni.
Si avand in vedere ca acum ma simt mai singura ca niciodata si ma inclin putin spre nopti de vara pierdute cu ganduri ce apar aiurea si provoaca un total non-sens,poate ca intradevar o detin...
Fericirea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu